Originile secularizării în cultura română. Secolele XVII-lea - XVIII

Simona NICOARĂ


Abstract:

Secolele XVII-XVIII au însemnat în întreaga Europă, dar în intensități şi contururi diferite, o epocă de marginalizare subtilă a valorilor şi a simbolurilor tradiționale, prioritar creştine, şi o înclinare spre valorile mundane, spre tot ce ținea de sfera senzorialului şi tactilului, de pasiunile sufleteşti, de natură. Barocul a dezvoltat inițiativa interogației asupra lumii şi a omului, fără să o facă incompatibilă cu tradiția creştină, ci doar să o concilieze cu aceasta. Revelația creştină a rămas ghidul cunoaşterii, dar fascinația cunoaşterii de sine în vederea Eternității s-a cuplat identitatea antropologică în vederea căutării mântuirii terestre. Secularizarea treptată a tradiției fudamental religioase în spațiul românesc a fost mai degrabă o adaptare specifică la noile viziuni moderne, întemeiate pe rațiune, luminare, progres, fericire colectivă etc La noi nu a existat o veritabilă rezistență clerical la asaltul viziunilor filosofice şi ştiințifice, pentru că nu a existat o intransigent cultură clericală, care să intre în conflict şi să fie egal angajată în plan social, cu cea elaborată la curțile domneşti şi la oraşe. Separarea sacrului de profan este o schema ce nu s-a potrivit ortodoxiei, care s-a întemeiat pe omniprezența teofaniei, pentru că modernitatea în gândirea ortodoxă a fost exterioară, impusă de regimul politicostatal. Iconomia a fost principiul care a guvernat acțiunea în lume,a ortodoxiei, altfel spus prin iconomie Biserica s-a adaptat progresiv la realitățile noi, a fost cadrul care a permis dialectica dintre tradiție şi inovație în toate circumstanțele istorice. Symphonia ortodoxiei cu Statul, apoi cu națiunea, asimilarea la nivel eclesiologic a naționalismului a fost principalul aspect al secularizării conştiinței moderne româneşti.

Keywords: secularizare, origini, cultura română, naționalism, conștiință, revelație creștină

Download