Povestea romantismului

Victor-Horaţiu CIOBAN


Abstract:

Lucrarea prezintă o nouă perspectivă asupra ideii romantice, avậnd ca suport estetica basmului,cristalizată în jurul formulei a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. O expresie care indică însăşi natura istoriei. Pe baza unei îmbinări rafinate dintre expertiza critică îndreptată asupra unor teorii estetice şi o reflecţie de tip eseistic asupra evoluţiei scrisului istoric, se urmăreşte o căutare a romantismului autentic. Acest lucru se realizează printr-o investigaţie asupra conceptului de romantism şi a accepţiunii sale în ochii promotorilor pe de o parte şi a istoriografiei de artă pe de alta.

Teoreticienii romantismului foloseau acest termen pentru a desemna creaţiile artistice ale trecutului (cu precădere ale perioadei medievale); analiştii actuali ai fenomenului romantic, în schimb, îl asociază cu transformările sociale şi culturale generate de Revoluţie, punậndu-l în contrast c-un aşa numit curent clasic. Şi astfel apare întrebarea: care este adevăratul romantism? Cel al romanticilor sau cel al criticilor? Răspunsul la o asemenea dilemă priveşte însăşi natura istoriei. Un basm uriaş ilustrat de alegoria biblică a cărţii cu 7 peceţi. De fapt, chestiunea romantismului aduce în prim-plan o dezbatere similară celei evocate de Fontenelle în Dialog asupra pluralităţii lumilor(1688), unde marchiza, simbolul tradiţiei, ascultă prelegerile filosofului, expresia modernităţii. Tradiţia încarnează spiritul istorist al romanticilor; modernitatea exprimă atitudinea subversivă a exegezei critice. La prima vedere, dezbaterea este lipsită de sens. Evoluţionismul criticilor nu pune în discuţie tradiţionalismul adepţilor esteticii romantice, aşa cum nici teoria coperniciană nu afectează cu nimic imaginea creştină despre lume. La o privire mai atentă, însă, situaţia stă cu totul altfel. Se inversează rolurile. Cậnd Fontenelle afirmă că fiecare stea poate fi o lume, vrea să sublinieze că totul este asemenea pămậntului; exegeţii actuali îi evaluează pe romantici după cerinţele estetice ale postmodernismului. Arta e văzută ca un marş triumfal spre progres de la picturile rupestre de la Lascaux la ideea de ready-made a lui Marcel Duchamp, devenită ulterior already-made. Un proces desfăşurat pe epoci şi perioade guvernate de confruntări doctrinare, construit în jurul ideii de priveşte înapoi cu mậnie.

S-ar părea că lumea este guvernată de filosofia Faptului, o combinaţie între ideea calvinistă a predestinării şi principiul cartezian al îndoielii, expusă în denumirea pompoasă de ştiinţă, un camuflaj folosit de orgolioşii discipoli ai lui Auguste Comte pentru a exercita un control asupra tuturor domeniilor vieţii. Aceştia s-au pretins apărători ai logicii, dar teoriile lor au încălcat principii elementare ale silogismului aristotelic. Totul în numele revoluţiei perpetue. Din cauza lor se promovează creaţii care nu mai sunt artistice decật cu numele. Adepţii faptelor confundă virtutea cardinală a înţelepciunii cu exaltarea negaţiei şi promovează răsturnarea sistemului tradiţional de valori, pentru a instaura un determinism al haosului, care devine cu atật mai periculos cu cật se pretinde duşmanul tuturor determinismelor precedente. Dar se înşeală amarnic: relativismul nu poate fi niciodată adevăr datorită laturii sale paradoxale. El nu este decật un alt termen pentru minciună, iar promotorii lui sunt urmaşii acelor sofişti descrişi de Aristotel, care au impresia că-şi pot ascunde superficialitatea în spatele unor cugetări erudite. Acelaşi lucru este valabil şi pentru versiunea sa estetică: postmodernismul, care apreciază arta după opinia adversarilor acesteia: interese pecuniare, cerinţe sociale şi politice, doctrine scientiste etc.

Şi există o vorbă în popor: minciuna are picioare scurte. A spune că totul e relativ implică şi faptul că relativul e relativ. Faptele strică socotelile filosofiei Faptului. Popper demolează ştiinţa; un sinonim pentru teoria falsificării. Demersul e continuat de Thomas Kuhn, care subliniază ca avansarea în cunoaştere este doar o himeră. Dezbaterile estetice evidenţiază caracterul de formă fără fond al evoluţionismului estetic. Periodizările sunt arbitrare, iar termenii folosiţi au o doză sporită de ambiguitate. Polemica originilor scoate la iveală termeni ca pre sau post, care arată mai degrabă atitudinea doctrinară a criticului decật trăsăturile stilului. Chestiunea romantismului distruge demersul evolutiv. Aceeaşi formă se poate întậlni în epoci diferite. Progresul devine în acest mod o tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă, folosită de avangardişti pentru a distruge însăşi esenţa artei.

Aşa e legea firii: nu prezentul face trecutul, ci trecutul face prezentul. Cine susţine contrariul îşi atrage asupra sa pedeapsa. Farmecele marchizei spulberă raţionamentele filosofului. Credinţa guvernează universul, nu îndoiala. Teoria fericirilor mărunte subliniază că pămậntul se conduce după legile cerului. Dogmele tradiţiei calcă în picioare principiile ştiinţei. Nu contează cunoaşterea, ci felul în care te foloseşti de ea. Erudiţia conduce la fapte nobile, dar şi la atrocităţi de o cruzime fără precedent. Evoluţionismul este lipsit de sens dacă nu este însoţit de istorism, pentru că dezvoltarea nu înseamnă revoluţie, ci continuitate. Ca atare, arta este întotdeauna aceeaşi: nostalgia paradisului. Ca atare, se poate vorbi de un romantism în durată lungă, expresia unei sensibilităţi ancestrale, exprimată în floarea albastră (Erosul ideal).

Raportul dintre clasicism şi romantism este similar celui dintre trup şi suflet. Interdependenţă. Clasicul este forma; se orientează spre prezent. Romanticul întruchipează spiritul, iar reperul său e trecutul. Dacă Jacques Louis-David caută în Jurămậntul Horaţilor semne premonitorii ale Franţei iluministe, Eugène Délacroix observă în avậntul revoluţionarilor din 1830. Libertatea călăuzind poporul urme ale patriotismului roman (şi chiar aluzii la căderea îngerilor). Dar, în ciuda diferenţelor, ambele curente promovează arta şi iubesc frumosul. Realiştii, în schimb, sunt contradictorii: obsesia lor e noul. Ca atare, destinul lor se rezumă la modul în care înţeleg ideea noului.Clasici moderni sau romantici fără voie. O parte din ei înţeleg demersul estetic şi creează artă (naturalismul, impresionismul, fauvismul); o alta se depărtează de bunul gust, pentru a promova un iconoclasm estetic. Avangarda. Aşa cum în Biserică substanţa dogmei este în favoarea iconodulilor (nu a iconoclaştilor), în artă totul se rezumă la imaginea clasico-romantică. Nu trebuie să se neglijeze că o persecuţie a artei implică automat o persecuţie a Bisericii, iar persecuţia Bisericii deschide un demers subversiv ce duce la persecuţia istoriei. Şi persecuţia istoriei înseamnă persecuţia umanităţii. Dacă omul vrea să fie liber, trebuie să se ferească de tot ceea ce vrea să-l controleze, inclusiv de cei ce se pretind promotorii ideii de libertate. Dacă nu, atunci să nu se mire de consecinţele dezastruoase ale unei astfel de alegeri. Căci totul se rezumă la două elemente: a te cufunda în pămậnt sau a te înălţa la cer.

Keywords: istorie, romantism, durată lungă, autenticitate, artă, basm, marchiză, filosof, tradiţie, modernitate, nostalgia paradisului

Download